Cine are grijă ca drepturile noastre să fie respectate? Instituțiile statului am putea răspunde corect și simplu. Dar pentru cei care se confruntă cu situații dificile zi de zi, cauzate în principal de dizabilitate, are mare importanță și ce instituții au această grea și importantă misiune.

Este necesar să aducem în atenție un mic istoric legat de promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități. Pentru a putea înțelege de ce acum, în 2017, se impune să (mai) discutăm despre cine are responsabilitatea monitorizării drepturilor persoanelor cu dizabilități, trebuie să știm care sunt momentele cheie în dezvoltarea domeniului legislativ românesc privitor strict la dizabilitate.

În 2006 apare pentru prima dată în România o lege cadru pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (termen care se regăsește în Constituția României, la articolul 50), lege care obligă autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății civile, persoanele fizice și juridice să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap în concordanță cu prevederile Cartei sociale europene revizuite, adoptată la Strasbourg în 1996 și ratificată de România prin Legea 74/1999. În 2010, România ratifică alt act normativ al Uniunii Europene, respectiv Convenția privind Drepturile persoanelor cu dizabilități. Adunarea generală ONU  a adoptat Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități în 2006.

Puteți sesiza căîn actele normative mai sus amintite apar doi termeni. În timp ce la nivel internațional se folosește termenul dizabilitate, actele normative naționale utilizează termenul handicap. Diferența denotă modul de abordare a problemei – dacă este a individului (este un dezavantaj din punct de vedere social datorată deficienței, invalidității, infirmității, dificultății, incapacității) sau dacă problema este a societății (dizabilitatea rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți).  Termenul de dizabilitate a fost asimilat fondului de cuvinte şi normelor limbii române, fiind introdus pentru prima dată în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, 2005, Editura Univers Enciclopedic. Dicţionarul explicativ al limbii române definește doar cuvântul handicap, ca fiind o deficienţă senzorială, motorie, mintală sau orice altă infirmitate a unei persoane (făcând referire la aspectul funcţional şi operaţional al dizabilităţii).

Revenind la subiectul nostru de interes – cui revine obligația monitorizării drepturilor persoanelor cu dizabilități, se pare că nici până acum nu a fost foarte clar pentru cei afectați de atitudinea discriminatorie și de ignorare a obligațiilor legale și administrative, cui le pot sesiza nedreptățile, abuzurile, neinformarea etc. Instituțiile publice au găsit permanent un răspuns la acordarea sau neacordarea unui drept/beneficiu social, educațional sau medical. Dar cu toții știm că includerea copilului cu dizabilități în școala de masă, plata asistenților personali, acordarea de dispozitive și proteze gratuite au fost probleme identificate la nivel național și pentru a căror rezolvare a fost necesar să se realizeze modificări, revizuiri, adăugiri la textul normativ. Ca exemplu care vine să argumenteze acest fapt, voi aminti de modificarea din O.U.G. Nr. 2/2017 din 6 ianuarie 2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative. Aceasta stabilește ca Legea nr. 28/2014 să se modifice astfel: finanţarea drepturilor asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap grav sau a indemnizaţiilor lunare ale persoanelor cu handicap grav, acordate în baza prevederilor art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, se asigură integral de la bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, în baza numărului de beneficiari comunicat de unităţile administrativ-teritoriale”. Această modificare a adus siguranță și stabilitate în asigurarea dreptului la asistent personal al persoanei cu handicap grav, drept încălcat până în 2016 de multe primării din țară, în ciuda celor două propuneri/recomandări adresate Parlamentului și Guvernului prin Raportul special al Avocatului poporului (2011, 2013). Dar instituția Avocatul Poporului nu are putere sancționatorie, poate să sesizeze organismele legislative asupra ambiguității sau neconstituționalității unei decizii sau al unui act normativ, fiind mai degrabă un mijloc de control parlamentar asupra administraţiei publice. Probabil acesta este și motivul pentru care respectarea acestui drept a avut atât de mult de așteptat.

Preocuparea noastră de a găsi o instituție în statul nostru de drept care să monitorizeze modul cum sunt acordate drepturile conform Convenției privind Drepturile persoanelor cu dizabilități (cel mai cuprinzător document internațional în materie de dizabilitate), găsește o oarecare finalitate în luna mai al acestui an, odată cu apariția în Monitorul Oficial a Ordinul nr. 2/2017 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Consiliului de monitorizare a implementării Convenției privind drepturile persoanelor cu dizabilități. În Legea nr. 8 din 18 ianuarie 2016 privind înfiinţarea mecanismelor prevăzute de Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi se prevede înfiinţarea Consiliului de monitorizare care are ca atribuții principale examinarea în mod regulat a respectării exercitării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi în cadrul instituţiilor de tip rezidenţial publice sau private, spitale/secţii de psihiatrie.

Cititorii pot sesiza că această instituție, Consiliului de monitorizare, aflată în subordinea Senatului, se va ocupa de persoanele cu dizabilități internate în instituții și/sau spitale de psihiatrie. De celelalte persoane cu dizabilități cine se va ocupa? Unde, cine, cum pot fi ajutate persoanele cu dizabilități să-și exercite drepturile așa cum prevăd convențiile internaționale și legile naționale care le ratifică?
La această provocare vă supunem atenția. Așteptăm să ne împărtășiți din experiența și cunoștințele dumneavoastră privind modul cum credeți că ne sunt respectate drepturile prevăzute în convenție, și poate, de ce nu, modul cum ați rezolvat o ”nedreptate” cu sprijinul instituțiilor abilitate. Care este percepția voastră?